Mă mişc minunat

Îmi place foarte mult să dansez. Nu trece zi fără să nu mă mişc un pic pe ritmul unei muzici. De fiecare dată când dansez încerc să fac mişcări care mai de care mai interesante.

Am o oglindă în cameră care vede tot şi nu spune nimic. În faţa ei mă maimuţăresc cât se poate de frumos. Dacă mişc piciorul, sunt cu ochii la picior, dacă rotesc şoldurile, sunt cu ochii pe solduri, iar atunci când mâinile sunt protagonistele mişcării, ochii mei sunt aţintiţi asupra lor. Nu prea îmi place să mă întorc cu spatele la oglindă, însă uneori situaţia scapă de sub control.

Odată, am abordat câteva mişcări de balerină. M-am descurcat atît de bine încât, într-o seară, în parcul din faţa ateneului, m-am hotărât să le arăt câţiva paşi eleganţi fetelor. Le-am dansat, dar ele mi-au spus că nu sunt şi noi voi putea fi niciodată balerină. Ba mai mult, mi-au zis că-mi stă mult mai bine atunci când fac pe culturistul.

Nimic nu mă descurajează. Eu ştiu că dansul e pentru mine. Eu şi oglinda mea din dormitor ştim cât de mult înseamnă dansul pentru trupul meu elastic. Nimeni nu mă poate opri. Nimeni înafară de mama, care, exact în momentul în care execut o mişcare un pic mai lascivă, întră în cameră fără să bată la uşă. Dar pentru că sunt o profesionistă, ştiu să ies din situaţia asta cât ai zice peşte. Transform dansul într-un exerciţiu fizic, caut ceva pe jos, sau pur şi simplu mă opresc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Sunt o dansatoare senzaţională!

La final, o melodie pe cinste pentru un dans pe cinste!

Un pic ciudat

Pentru că cineva a ajuns pe blogul meu căutând "poze şobolani fără coadă", m-am gândit că ar fi bine să postez un şobolan fără coadă.

Buba Alice

Acum ceva ani, mi-au aparut nişte bube pe mâini. Am aşteptat să treacă de la sine, dar nu s-a întâmplat aşa. M-am dus la spital, doctorul s-a uitat la ele şi nu a zis nimic. A scris pe o foaie numele bubei dar nici până în ziua de azi n-am reuşit să descifrez mâsgălitura aia. Mi-am uns mâinile cu alifiile prescrise, iar buba a dispărut treptat. Peste câteva săptămâni şi-a făcut din nou apariţia, tot aşa... treptat. Am îngrijit-o încă o dată, a trecut şi a reapărut.

M-am dus din nou la un (alt) dermatolog. După ce a analizat-o un pic, i-a dat un nume pe care mi-e greu să-l rostesc, iar pe reţetă mi-a prescris alte doua creme. Cu una m-am dat dimineaţa, cu alta seara, buba a trecut dar... surpriză: A revenit!

M-am dus la un doctor homeopat. Mi-a dat să beau cateva ceaiuri şi mi-a înşirat o listă cu lucrurile pe care n-am voie să le mănanc. În lista asta era trecuta şi ciocolata. Am băut ceaiurile, n-am mâncat nimic din cele interzise. Nimic înafară de ciocolată. Buba n-a trecut.

Vara e singura perioadă în care mâinile mele nu mai seamănă a membre de dinozaur. Soarele, marea, caldura şi vacanţa se pare că îi fac rău. Se usucă şi cade.

Chiar dacă a trecut atâta timp de când o am, nu pot să spun că m-am obişnuit cu ea. E urâtă, enervantă, câteodată doare, se înroşeşte la frig, mă încurcă, mă face să-mi ascund mâinile şi are o superpersonalitate. Unii mă întreabă dacă m-am lovit, unii dacă m-am fript, alţii daca se ia. Toată lumea vrea să afle ce e aia... Eu am hotărît să-i spun Buba Alice.

Nu-mi place să dorm singură

Adormi. Eu am aţipit deja. Tresari şi mă trezeşti. Te întreb dacă ai tresărit, doar aşa ca să nu crezi că dorm. Aţipesc din nou. Visez că merg pe o apă îngheţată, alunec şi tresar. Te întorci, mă iei în braţe şi se face cald.

Tu dormi, eu dorm. În noi se trezeşte o senzaţie de bine. Era bine şi înainte să ne fure somnul, dar acum, chiar dacă dormim, ştim că e din ce în ce mai bine. Ne foim, ne întoarcem de pe o parte pe alta, visăm, uităm şi ne pipăim cu ochii închişi.

Spre dimineaţă ne punem din nou pe visat. Primul care se trezeşte povesteşte ce-a văzut. Se făcea că eram undeva, era ca şi cum aş fi fost altcineva, într-un loc mişto, vorbeam limbi pe care nu le cunosc şi erai tu acolo.

Ne întindem. Facem cort din pătură până ne amorţesc mâinile şi picioarele. Ne aşezăm capetele pe aceeaşi pernă şi vorbim numai tâmpenii. Ni se face poftă de ceva dulce şi îmi aduc aminte că a mai rămas ceva din ciocolata de ieri. Mâncăm. Imi aduci un pahar cu apă şi uite aşa începe ziua.

Suntem copiii netului

@linka, bere, tastaturi, un monitor imens, vorba multa cu rost, @lika, pedofil, blog, subiecte, idei, "You don't know me, but I know you", Polonia, net, identitate, minciună, umor, @linka, cititori înfometaţi, decizii, adevăr, telepatie, texte, dimineaţă, @lika, web, backspace, metafore, germană, vizitator, celebritate, @linka.

Cine e până la urmă @linka?

Am văzut aseară la Bulandra piesa "Suntem copiii netului". Mi-a plăcut tare mult. Daca vrei s-o vezi şi tu, mergi la Bulandra în seara asta la 20:00.

Spoe?

Mai bine ar ninge

Când e frig afară şi soarele e pe cer, îmi vine ori să trag norii peste soare, ori să mă închid în casă şi să trag jaluzelele peste geam.

Unu, doi! Unu, doi!

Am observat că oamenii merg ca nişte pinguini atunci când e aglomeraţie şi se strecoare în acelaşi loc printr-un spaţiu strâmt. Se leagănă dintr-o parte în alta şi înaintează cu paşi mărunţi. Par nerăbdători, nu au stare, se uită în stânga şi în dreapta, iar atunci cînd nu mai pot înainta tot nu se opresc din legănat. Fac asta când se urcă în liftul de la serviciu, când folosesc scările rulante de la metrou, când intră la teatru sau la concert, sau când urcă într-un autobuz aglomerat. Se grăbesc pe loc. Se agită şi se comportă ca şi cum nu s-ar agita. Vor să pară foarte relaxati şi răbdători, dar în jurul lor pluteşte tensiunea înghesuielii. Se leagănă entuziasmaţi şi stau pregătiţi pentru urmatorul mini-pas.

Îmi place să-i privesc de la distranţă. Sunt oarecum amuzanţi. Pinguinii însă, sunt mult mai naturali.

Cand e somnul mai dulce

În casa cu pereţii albi şi cu ferestrele cât casa, trăieşte un bătrân. De ceva ani, în fiecare dimineaţă, vede cum se crapă de ziuă. Îi pare rău că nu se mai poate trezi la fel ca altă dată, să deschidă ochii şi să găsească lumină în fiecare colţ al dormitorului. Nu înţelege de ce bătrâneţea i-a furat somnul pe care l-a iubit cel mai mult.

Acum adoarme când e întuneric şi se trezeşte în întuneric. Se trezeşte atunci când magazinele sunt închise, când tarabele din piaţă sunt goale şi când tramvaiele abia ies din depou. E nevoit să asculte liniştea, să vadă începutul de zi şi să aştepte ca oraşul să se trezească.

Când se scoală din pat nici nu-i mai vine să se spele pe faţă. Îşi freacă ochii, bea un pahar cu apă, bântuie din baie în bucătărie, din bucătărie în dormitor, mai suflă praful de pe o carte, mai aranjează lucrurile pe birou şi se opreşte.

Oftează şi aşteaptă.

Na naaaa na na na naaaa